Iscusitul hidalgo Don Quijote de La Mancha este o operă literară a scriitorului spaniol Miguel de Cervantes Saavedra. Prima parte a apărut în 1605 sub numele de Iscusitul hidalgo Don Quijote de La Mancha (El ingenioso hidalgo don Quijote de La Mancha) și s-a bucurat de un mare succes din partea publicului, fiind o capodoperă a literaturii spaniole și a literaturii universale. A doua parte a apărut în 1615 sub numele de El ingenioso caballero don Quijote de La Mancha. Romanul este în prezent una dintre operele cele mai traduse din lume.

Deși fusese concepută ca o satiră la adresa popularelor povestiri cavalerești, povestea micului nobil Alonso Quixano (Don Quijote) din La Mancha care, influențat de lecturile sale, ajunge să se creadă un cavaler în căutare de aventuri, devine o frescă a societății spaniole și o reflecție asupra comportamentului uman.

Tiparul din El licenciado Vidriera se repetă, astfel că Don Quijote, deși considerat de ceilalți nebun, se dovedește a fi mai aproape de adevăr, datorită nobleții gândirii și a acțiunilor sale, decât persoanele considerate „normale”.

Alonso Quixano (sau Quijano), un hidalgo sărac ce se apropie de vârsta de 50 de ani („hidalgo”, în spaniolă, provine de la hijo de algo — fiul cuiva care a fost „cineva”, de spiță nobilă) locuiește împreună cu nepoata sa într-o porțiune necunoscută a ținutului La Mancha. Cititor pasionat de romane cavalerești, Don Quijote ajunge să se considere un „cavaler rătăcitor” astfel că pornește la drum călare pe mârțoaga sa, Rocinante, înarmat cu arme din carton. Întocmai ca eroul din romanele de aventură pe care le citea, Amadis de Gaula, el își alege o domniță căreia să-i dedice victoriile din bătălii: Dulcinea del Toboso, o țărancă dintr-un ținut vecin, pe numele adevărat de Aldonza Lorenzo, dar care în realitate nu era nici nobilă, nici frumoasă.

Norocul ne călăuzeşte paşii mai bine decît ne-am putea noi dori, căci ai în faţă, prietene Sancho Panza, o privelişte care ne descoperă treizeci şi mai bine de uriaşi, nemăsurat de mari, cu care am de gînd să mă lupt şi să le fac la toţi de petrecanie, şi ce-om lua de la ei drept pradă să ne fie cheag îmbogăţirii; că-i bătălie dreaptă, şi înseamnă să-l slujeşti pe Dumnezeu dacă stingi sămînţa lor afurisită de pe faţa pămîntului.» «Ce uriaşi?» zise Sancho Panza. «Aceştia pe care-i vezi», răspunse stăpînul său, «aceştia cu braţe cît toate zilele, că sînt unii la care măsoară cît două leghe». «Ia seama, Luminăţia Ta», i-o întoarse Sancho Panza, «că ăştia care se văd aicea nu-s uriaşi, ci mori de vînt, iar ceea ce iei dumneata drept braţe sînt aripile, care, învîrtite de vînt, mişcă pietrele morii». «Se vede cît de colo», răspunse don Quijote, «că nu prea eşti citit cînd e vorba de aventuri cavalereşti; sînt uriaşi, şi dacă ţi‑e frică de ei, şterge-o de-aici şi pune-te pe rugăciuni, cît timp m-oi încleşta eu cu ei în luptă crîncenă şi defel dreaptă